Povestea vieţii mele, de către Dr. Ann Wigmore - ”mama hranei vii” si ”inventatoarea sucului de iarba de grau”

Pentru cei care nu cunosc cine a fost Ann Wigmore îi informăm ca ea este cea care a fost numită în SUA ca ”mother of living foods” sau ”mama hranei vii”. Ann Wigmore a fost unul dintre promotorii acestui tip de hrană alături și de alți pioneri fiind foarte cunoscută datorită succeselor dobândite în tratarea multor boli grele unele chiar ”incurabile”. 
Ann Wigmore a pus bazele institului de sănătate Hippocrates locul unde mulți oameni au venit aproape fără speranța și au plecat vindecați pe propriile picioare și plini de viață.
Ea a aplicat aici multe dintre descoperirile sale, Ann Wigmore fiind  ”inventatoarea” sucului de iarbă de grâu, a rujuvelac-ului, a cocktail-ului wheatgrasshoper împreună cu a multor altor produse derivate bazate în general pe iarba de grâu și a germenilor.
Aceste ”invenții revoluționare” ale sale au fost rapid adoptate astfel încât în ziua actuală sucul de iarbă de grâu poate fi găsit atât în așa numitele tonic bar-uri, spa-uri cât și pe rafturile magazinelor de suplimente alimentare, o întreagă industrie dezvoltându-se în ultima jumătate a secolului trecut.
Viața Ann-ei Wigmore departe de a fi fost banală ar putea fi subiectul unui roman și poate chiar a unui film de succes. Vă lăsăm în continuare să descoperiți întâmplările din viața ei care au dus-o acolo încât americanii s-o numească ”mother of living foods” !!

Partea I: Nașterea și copilăria

1.Nașterea

Începutul vieţii mele fusese menit să aibă loc în America, deoarece părinții mei își planificaseră să ajungă aici când eram pe cale să mă nasc. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost să se întâmple. M-am născut prematur şi foarte bolnăviciosă, în Lituania. Tatăl meu, care era un om foarte încăpăţânat, i-a spus mamei mele că, din moment ce sunt  fată, nu am nici o şansă de a trăi şi că ar trebui să fiu lăsată în spatele hambarului să mă mănânce lupii. Acest lucru nu este ceva neobişnuit în multe ţări europene(n.tr.-toate acestea aveau loc la începutul secolului XX,  mai exact în 4.03.1909, undeva la țară: în Cropos,  Lituania).
Totuși nu s-a petrecut așa, altfel n-ar fi avut cine să vă povestească.
Bunica mea a rămas să locuiască în casa părinţilor mei după ce ei au plecat în America. Bunicul a rămas și el. Era un obicei ca bunicii să se mute cu copiii atunci când deveneau bătrâni sau bolnavi.

2.Supraviețuirea

Totuși bunica mea era o ființă foarte activă în domeniul tratamentelor, fiind un adevărat terapeut naturist. Ea m-a salvat imediat, m-a dus în şură, unde m-a hrănit cu lapte de capră, printr-o pipetă, ca să supravieţuiesc. M-a ţinut acolo ceva vreme - până când sănătatea mea s-a îmbunătăţit şi am fost în stare să fiu mutată în casă unde am rămas până am împlinit cinci ani. Bunicul meu a fost un alcoolic și de aceea viaţa nu era foarte ușoară, nici pentru bunica mea și nici pentru mine; ca atare bunica mea s-a mutat şi m-a luat și pe mine cu ea într-un alt sat până la izbucnirea primul război mondial.

3.Primul război mondial

În timpul războiului, mutându-ne din loc în loc, viaţa a fost grea şi periculoasă – totul era pur şi simplu o chestiune de supravieţuire. Cu toate acestea, la acea vreme, interesul meu principal era să fiu în preajma oamenilor bolnavi. Îmi amintesc cum mă cățăram printr-o fereastră şi intram într-o curte în care  erau aduse victimele după lupte, unii cu picioarele tăiate, alții împuşcaţi. Îmi amintesc că era un  mare vaiet.Ocazional trebuia să mergem într-o pivniţă aflată în curte, pentru că era nesigur să locuiești chiar şi în subsolul casei. Trei sau patru familii diferite trăiau în acea pivniţă. Mama mea(n.tr- probabil bunica) a fost în măsură, în ciuda gloanţelor care șuierau şi a tuturor pericolelor, să facă rost de ceva de mâncare sub formă de ierburi, seminţe sau orice altceva găsea ce nu era distrus de război. Cele mai multe dintre grădini erau  călcate în picioare. Mâncarea din casă a fost luată de către soldaţi. Singura hrană dătătoare de viaţă disponibilă era constituită doar din ierburi şi buruieni.Înainte de venirea soldaţilor, a existat o mare campanie pentru ascunderea alimentelor, deoarece ni s-a spus că totul va fi luat din sat atunci când vor veni ruşii. Toate ororile au fost prezentate în schiţe, pentru a explica oamenilor ce ar putea păți dacă nu vor coopera şi nu vor părăsi satul. Eu și cu bunica  am rămas în urmă o vreme, dar apoi am fost obligate să fugim, deoarece nu a mai rămas nici un fel de mâncare disponibilă nicăieri în acel sat. A avut loc o bătălie, cu bombe zburând peste tot. Puteam vedea explozii şi incendii peste tot în jurul nostru. Într-o parte îndepărtată a Europei sfâşiate de sângerosul război mondial , şi cu lupte corp la corp între ruşi şi nemți ce au durat doi ani întregi de coşmar, am găsit cel mai minunat medic din lume - bunica mea. Numai cel Atotputernic şi natura ar fi putut să-i ofere cunoaşterea pe care a împărtășit-o peste tot. Plină de resurse, cu amabilitate, grijulie, ea a fost liderul anonim al celor câțiva săteni rămași și care se îngrămădeau în apa adâncă până la talie, din acea pivniţă din livada bombardată.

Proviziile noastre adunate în pripă s-au dus şi am început să mestecăm scoarţa de pe rădăcinile copacului care pătrunseseră prin pereții pivniței; mestecam iarbă obişnuită şi seminţe pe care bunica mea le aducea în  urma incursiunilor ei din miezul nopţii. Dar,datorită creşterii nivelului apei, două persoane din mica noastra trupă s-au înecat transformând adăpostul într-o morgă, astfel încât bunica a fost nevoită să conducă fuga noastră pentru supraviețuire peste câmpuri în timp ce gloanțele –ca niște bondari furioși –treceau bâzâind pe lângă urechile noastre. Unii au mers pe jos ca și noi, ascunzându-ne în spatele tuturor obstacolelor ca și puii de găină speriați și împrăştiați în toate direcţiile.

Dar astăzi, ceea ce îmi amintesc cel mai clar din acel chin teribil, este faptul că iarba şi seminţele m-au menținut vie, pe mine, un copil fragil și bolnăvicios. Într-adevăr, iarba şi seminţele pot salva oamenii de ravagiile create de înfometarea lentă; aceasta conduce în mod inevitabil la o rată imensă de mortalitate prematură  cu care atât de multe ţări se confruntă.Am călătorit pe furiş pe câmpuri, ascunzându-ne printre tufişuri şi încercând să găsim locuri sigure - cu toate acestea, siguranţa era de negăsit. În cele din urmă, am ajuns la o casă goală şi ne-am mutat în pivniţă, unde era și un şemineu. Am rămas acolo pentru câteva zile, dar apoi a trebuit să ne mutăm din nou, fiind tot timpul în mişcare, deoarece vedeam soldaţii luptând.

În cele din urmă, ne-am stabilit într-o casă ”bântuită”  în care toți cei din familie fuseseră ucişi. Încă păstrez vie amintirea faptului că în această casă, bunica mea a îngrijit oameni bolnavi în cursul întregului an de după terminarea războiului. Soldații ruşi au jefuit fără milă valea de toate alimentele, alungând-o pe bunica mea din casa ei. Apropierea iernii șfichiuitoare amenința satul lihnit de foame iar noi fuseserăm norocoși că am găsit în cele din urmă acest adăpost în ferma părăsită. Am reușit să obţinem nişte oi și din fericire, am găsit un fus de tors în casă.  Pentru lapte am reușit cumva să obţinem și nişte capre. 

Era un ied orfan al unei capre ucise de niște soldați în căutare de hrană, cu o săptămână înainte. El ne-a fost adus mie și vărului meu în pivniţa casei "bântuite". Înainte de zori, vizitam ascunzătoarea din mlaştina în care se afla capra, pentru a mulge niște lapte. Cu ajutorul vărului meu, hrăneam ieduțul printr-un biberon făcut dintr-o mănușă veche de cauciuc. Pentru câteva zile, vărul meu și cu mine şi am alăptat ieduțul, ignorând scâncetele micuțului Albuș, cățelul bunicii mele, care cerea mai mult lapte. Într-o dimineaţă, scâncetele cățelușului l-au enervat pe vărul meu care a lovit în perete lângă botul acestuia. Această lovitură uşoară a fost de ajuns  ca să apară o crăpătură ce s-a întins larg  în sus; un moment mai târziu am împins în perete și am descoperit o altă pivniţă bine ascunsă; înăuntru erau bine îndesate până la înălțimea tavanului cereale, seminţe, legume şi rădăcinoase. Se pare că aceste alimente preţioase au fost atent ascunse de locatarii casei care fusesesră ucişi; bunica mea ne-a strâns în braţe, şoptind încet: "Voi patru ați salvat acest sat de foame. Avem acum hrană suficientă până la primăvară."Treaba mea era s-o ajut pe bunica. Aveam o cameră plină cu paturi cu oameni bolnavi şi soldaţi răniți, afectați de război şi lăsați în urmă. Bunica mea nu cunoștea nici un duşman, rus sau neamț toți răniţii erau bineveniți pentru a fi vindecați cu sucurile ei hrănitoare făcute din iarbă şi cu ajutorul cataplasmelor(n.tr același spirit umanitar l-a manifestat și celebrul dr. Carol Davila care în timpul războiului de independență din 1878 trata toți soldații indiferent dacă erau români, ruși sau otomani). Unii dintre săteni au venit să ne ajute cu soldaţii. Treaba bunicii mele era să acţioneze ca un terapeut naturist.Știa întotdeauna cum trebuie acționat, ce anume să facă. Indiferent de problemă, ea a ajutat întotdeauna oamenii pentru a se face bine, la fel cum m-a ajutat și pe mine să supravieţuiesc cât eram foarte mică. Mi-a povestit, cum ea mă punea în băi de nămol şi cum mă hrănea cu anumite alimente bogate în clorofilă.

Era dependentă de ierburi, care erau întotdeauna la îndemână şi le folosea pentru a trata rănile soldaților. Înainte de ivirea zorilor, eram trimisă în pădure şi pe câmpurile din apropiere pentru a aduna aceste ierburi sălbatice. Am mers pe câmpuri, prin păduri şi mlaştini înainte de revărsatul zorilor şi mi-e încă vie amintirea cât eram de somnoroasă atunci când bunica mea mă trezea. Ea mă hrănea cu lapte cald de capră şi îmi trăgea rochița pe mine în timp ce eu aveam ochii încă închiși. Eram foarte tânără pe atunci, probabil aveam, numai şase sau şapte ani. În fiecare zi traversam păşuni şi fâneţe periculoase pentru a strânge ierburi, dar aveam întotdeauna un animal cu mine, un câine,  o capră sau o oaie. Acesta a fost modul în care am făcut cunoştinţă cu tot felul de creaturi sălbatice, deoarece mi-a fost foarte frică la început, până m-am obișnuit cu ele.

4.Viața după război

Mi s-a spus că dacă auzeam vreun lătrat de câine sau aveam vreun indiciu că cineva venea, eu  trebuia să părăsesc imediat zona, deoarece erau mulţi hoţi şi criminali după terminarea războiului. De multe ori alergam prin pădure cu capre, oi sau cu cainele, deoarece acestea încercau să mă protejeze. Câteodată, ajungeam într-un loc foarte periculos unde vacile țăranilor împreună cu alte animale au fost ucise pentru carne de către unii hoţi. Eram în pericol constant, dar aveam sentimentul că aceasta era cea mai mare contribuţie pe care o aduceam în a-mi ajuta bunica – să am grijă de animale.

O vacă i-a fost oferită, dar a trebuit să fie vândută, astfel încât cu banii primiți să luăm toate lucrurile care erau necesare pentru casă. Toate alimentele noastre trebuiau să fie cultivate în mica grădină a casei. Bunica era, practic, plecată toată ziua să aibă grijă de bolnavii din sat. Vecinii noştri au fost foarte săritori şi au venit să mă ajute, mai ales atunci când m-am îmbolnăvit de malarie şi alte boli; bunica mea era întotdeauna optimistă și mă asigura că voi supravieţui. Ea mi-a spus mereu că am o misiune.

Când am fost în stare să mă pun din nou pe picioare, bunica mea a decis că ar trebui să merg să lucrez la o fermă pentru a câştiga banii necesari pentru călătoria mea în America: aveam pe atunci aproximativ nouă ani. Gândindu-se întotdeauna la viitorul meu considera că ar trebui să am mai multă experienţă prin a fi împreună și cu alţi oameni într-un mediu bun, aşa că m-a trimis să lucrez la o fermă.

La această fermă, tatăl murise, iar mama se ocupa de ea cu ajutorul celor cinci fiice necăsătorite. Cea mai în vârstă dintre ele conducea ferma iar celelalte fete erau sub atenta ei supraveghere. Urma să primesc (echivalentul în bani americani) aproximativ 12 dolari pe lună, ce urmau să fie economisiți pentru  a pleca în America ca să-mi îndeplinesc misiunea.

M-am simțit foarte singură la fermă fiind la mare distanţă de bunica mea, dar am încercat să mă adaptez la situație, deşi plângeam toată noaptea. Munca era foarte grea. Fata mai în vârstă plănuia continuu să vândă ferma, deoarece celelalte fete nu erau foarte interesate de ea. Hrăneam caii, vacile, oile şi caprele. Eram mai tot timpul în grajduri, având grijă de cai. Aveau un mânz care era puţin deformat și mult mai mic decât ceilalți. Plănuiseră să-l vândă, dar le-am implorat să mă lase să am grijă de el şi să-l cresc eu, pentru ca mai târziu să-l pot vinde şi să-mi obțin banii pentru călătoria mea în America. Mi-a plăcut să am grijă de animalele bolnave şi să le pun din nou pe picioare. Am urmărit mânzul cum creștea și devenea un cal frumos prin dragostea şi atenta mea îngrijire, ajungând un cal foarte util la fermă. Într-o zi, am văzut un fermier cum bătea un cal, unul care era diferit de toți ceilalți, un cal de război care a fost părăsit  de soldaţi. Calul era foarte bolnăvicios, așa că i-am cerut fermierului să mi-l vândă mie. L-am cumpărat, folosind o parte din banii puși deoparte pentru călătoria mea, dar mă simțeam obligată să fac aceasta, ca să-l salvez văzând că era bolnav, la fel cum fac și cu alte animale chiar și în ziua de astăzi.Aşa că, atunci când l-am adus acasă, fetele au crezut că a fost o mare prostie din partea mea să cumpăr acest cal atât de slab, care nu ar fi fost de nici un folos în agricultură. L-am hrănit şi am încercat să-l călăresc, dar el refuza şi nu părea să răspundă. Am încercat să punem un ham pe el şi el l-a respins. În cele din urmă el a devenit cooperant şi plin de afecțiune şi puteam să-l călăresc fără şa. În fiecare duminică, ieșeam la plimbare în oraş,  și parcurgeam o distanţă de aproximativ 20 km, pentru a  o vizita pe bunica mea.

Între timp, bunica mea se întorsese în oraş şi obișnuiam s-o vizitez odată pe săptămână. De cele mai multe ori, mergeam la plimbare cu calul meu frumos. Am fost nevoită să-mi vând calul, dar pentru nici un alt motiv decât pentru a obţine banii pentru a pleca în America. A fost nevoie să muncesc din greu pentru a câştiga destui bani, astfel încât, la vârsta de şaisprezece ani să fiu capabilă să plec în America, deoarece bunica mea a insistat mereu asupra acestui lucru. Chiar m-am dus și la alte ferme pentru a face muncă suplimentară, în special în timpul perioadei de recoltare.

Îmi amintesc, de o anumită zi, când am secerat grâul, secara şi fânul. Eram ajutorul fetei mai în vârstă. Strângeam seminţele  şi le vânturam cu mâna. Era un moment foarte palpitant, atunci când duceam seminţele la piaţă, cam o dată pe lună. Trebuia să parcurgem distanţe lungi pentru a ajunge la piaţa oraşului.

În anumite sâmbete mergeam să facem saună în aer liber. Mai erau acolo si cca. trei sau patru femei din sat, deoarece exista un program separat de baie pentru bărbaţi şi femei. Îmi amintesc cum fugeam din casă până la saună fără nici un fel de haine pe mine iar în timpul iernii chiar mă rostogoleam prin zăpadă. Una dintre fete era foarte jucăuşă. Ea le făcea mereu ochi dulci băieţilor şi încerca să-i atragă pe unii dintre pretendenții care veniseră să le curteze pe fetele mai mari (care ar fi trebuit sa se căsătorească primele). Fetelor tinere nu li se permitea să participe la pețire, prin urmare, ea fugea mereu departe de fermă, dar întotdeauna se întorcea să le povestească surorilor ei despre experienţele avute. Ea chiar s-a îndrăgostit de unul dintre fiii unui fermier, dar nu a putut să se căsătorească cu acesta.

Cea mai în vârstă fată, care trebuia să se căsătorească prima, nu era foarte frumoasă, dar ea era tipul de fermier adevărat. Nu era o sursă de căldură în casa în care locuiam, cu excepţia unei sobe pe lemne folosită doar pentru gătit. Un mic cuptor pe care te puteai așeza în timpul coacerii sau a  gătitului era în camera de zi și ne mai ținea de cald, dar în afara de asta casa era foarte rece. Pentru a ne fi cald era nevoie să fim foarte activi, doar baia de aburi revigorantă din seara zilei de sâmbătă ne mai încălzea.

Pe măsură ce anii au trecut, am strâns bani suficienți pentru a pleca în America

Plecarea in America

(Va urma)